Sâmbătă, 24 iunie
Am mai lenevit ceva timp în Gura Diham, după care ne-am pus în mișcare. Am gonit spre Transbucegi, pe DN71 (direcția Sinaia – Târgoviște), nu înainte de a face un mic popas în dreptul Cabanei Cuibul Dorului, loc în care se află singurul izvor de pe traseu. Ne-am bucurat din nou de perspectivele faine de pe platou și am rememorat secvențele din anii trecuți.
Traseu și marcaj:
Șaua Cocora – Babele – Vf. Ocolit (Bucura Dumbravă) – Vf. Omu – retur
Altitudinea maximă: Cabana Omu (2507 m)
Durata: 6 h 30 min
În Șaua Cocora am lăsat mașina și am trecut la pas. Voiam să scăpăm cât mai curând de această porțiune care urcă până la Babele, căci era un trafic intens, oameni cu fel de fel de încălțări și accesorii inutile pentru mersul pe munte. Am avut totuși parte și de o întâmplare plăcută: în mai, când am făcut tura în Munții Măcin, ne-am întâlnit cu o familie cu un Vizsla, câinele nostru preferat. Ne-a fost cu neputință să nu îl observăm, mai ales că am făcut o parte din traseu împreună. Iar acum, pe platoul Bucegilor, ne întâlnim din nou. Am recunoscut câinele, nu stăpânul. Asta da coincidență! Întrăm în vorba și ne amintim de Măcin și de câinii de la stână care deveniseră irascibili când trecusem noi pe lângă. Mai vorbim una alta și realizăm, încă o dată, cât de mult ne dorim și noi un astfel de câine care să hoinărească alături de noi. Curând, curând…
După vreo 40 de minute ajungem la Cabana Babele. Negoțul era în floare aici sus. Porumb copt, zmeură și alte prostioare de cumpărat pentru turiștii în trecere (veniți cu telecabina). Am depășit repede zona, am trecut pe lângă Sfinx în pas grăbit și am urmat dunga galbenă spre Vârful Omu.
Ne-am bucurat ca niște copii când am zărit primii bujori de munte. Presărați ici, colo, stăteau cuminți la soare. Când am ajuns în Șaua Șugărilor ni s-a dezvăluit minunea. Valea Căldărilor luase nuanța rhododendronilor, un roz aprins, încântător. Iar Colții Morarului tocmai ce ieșiseră din umbra norilor, lăsând o priveliște spectaculoasă. Aici am hotărât că e timpul să îmbrac ia tradițională (purtată cu mare grijă în rucsac). Chiar dacă vântul era descurajant, am lăsat câteva momente hainele tehnice deoparte. Cadrul era perfect: bujori, munți, depărtări, vară și ie. Ce-ți puteai dori mai mult?
Am petrecut câteva zeci de minute aici, uitând parcă de tot și de toate. Cu greu ne-am despărțit de această fereastră către paradis. Dar totuși a trebuit să înaintăm spre noi descoperiri. Aceasta era prima dată când ajungeam pe traseul cu dungă galbenă și eram foarte entuziasmați. Poteca părea suspendată și ne purta cu grijă pe lângă peretele stâncos. În Șaua Cerbului am mai luat o mică pauze de poze și exclamații de bucurie.
Pentru că foamea ne grăbea, am stabilit să urcăm direct la Cabana Omu, lăsând Vf. Ocolit pentru întoarcere. Vârful Omu are 2514 m (în partea de sus a stâncii/bolovanului), însă tu ajungi până la 2507 m, altitudinea unde este amplasată cabana. Sus era forfotă mare. În cabană nu mai erau locuri la masă, așa că am luat farfuriile afară și am mâncat frumos pe iarbă.
Norii trecători acopereau depărtările și visam să vină și peste noi să ne purifice. Dar nu a fost să fie. Vântul, însă, devenea cam îndrăzneț și ne-am pregătit plecarea. Și aici ne-am despărțit. Adică am luat-o pe cărări diferite la propriu. Eu am vrut să urc pe Vârful Ocolit (cel de lângă Omu), iar Alex s-a mulțumit să coboare pe unde am urcat la dus. Urma să ne întâlnim în Șaua Cerbului. Am plecat în grabă, împinsă de la spate de vânt. Acum nu mai era nimeni pe traseul de creastă și nu eram sigură care era calea cea bună. Dar am depistat rapid și, după o urcare mai susținută, am ajuns sus. Am tras câteva cadre, am luat o gură de aer adâncă, după care am început coborârea, care, pe alocuri, a fost nițel mai dificilă. Dar am ajuns cu bine jos, la punctul de întâlnire, unde Alex mă aștepta cu nerăbdare.
Am luat același traseu pe care am venit. Sosiți la mașină, ne-am propus, în sfârșit, să ne îndreptăm spre Padina. După o aglomerație de zile mari pe șoseaua ce leagă Cabana Dichiu de poiană, am ajuns la destinație. Zarvă multă și corturi cât cuprinde. Ne-am găsit un locușor pentru casa noastră pe roți, după care ne-am oprit din orice activitate. Pur și simplu am căzut pe scaune și ne-am relaxat cum se cuvine. Spre seară am făcut o supă cu fidea la primus și ne-am ospătat bine. După care la somn. Ce-i drept, au fost ceva petreceri în jur, dar bine că nu au ținut prea mult și ne-au lăsat să dormim în tihnă.
(poză făcută cu telefonul)
Duminică, 25 iunie
A venit timpul să pornim spre casa noastră adevărată. Am făcut un mic popas la Rezervația Naturală Turbăria Lăptici, chiar în apropiere de Padina. După care, cu viteză înainte spre Iași.
Această călătorie (în care am dormit exclusiv în mașină) a fost, pe bună dreptate, cea mai tare experiență de până acum. Am simțit acea libertate totală pe care nu ți-o mai îngăduie excursiile normale. Poți schimba oricând traseul, popasurile, locul de înnoptare. Patru zile am trăit ca niște nomazi în căutarea aventurii și a vieții libere. Am învățat să fim flexibili, selectivi și să nu depindem de multe lucruri; am învățat că merită să te bazezi pe instinct și că e bine să riști pe alocuri pentru a câștiga senzații; am înțeles că îți trebuie o doză de curaj și cutezanță pentru o astfel de călătorie; dar cel mai important, am învățat să trăim în prezent, să simțim clipa – singurul infinit pe care-l vom cunoaște vreodată. Viața e disponibilă doar în momentul prezent, iar noi am început să înțelegem acest lucru. Simțămintele autentice se nasc doar așa, iar amintirile au șansa să dureze întreaga viață.
Vezi aici jurnalul video
