Vineri, 23 iunie (continuare)
Am lăsat în urmă Transalpina și ne-am îndreptat spre Baia de Fier, mai precis spre Peștera Muierilor. Afară se cam încingea atmosfera, așa că era binevenită o incursiune într-un loc răcoros. Am lăsat casa pe roți în parcarea semi-amenajată și am pornit spre peșteră.
Bine de știu:
- intrarea în peșteră se face din oră în oră, în intervalul orar 9.00 – 19.00 (1 mai – 30 septembrie) și 9.00 – 16.00 (1 octombrie – 30 aprilie);
- taxa de vizitare este de 10 lei/adulți și 5 lei/elevi/pensionari; taxa foto este 10 lei, iar video 20 lei;
- traseul are 900 de metri și nu este un circuit (te vei întoarce pe afară înapoi la parcare);
- înăuntru se merge pe un culoar amenajat și săpat în stâncă care, pe alocuri, are înălțimi mai mici de 1 metru și te va forța să adopți mersul piticului;
- temperatura în peșteră nu depășește 9 grade, așa că e bine să vă luați cu voi o geacă sau ceva impermeabil;
- turul este ghidat și durează undeva la 30 de minute, în funcție de ritmul de mers al participanților.
Peștera Muierilor are galerii impresionante, ce păstrează coloane, țurțuri, stalagmite și stalactite în diferite forme ce stârnesc imaginația. Aici s-au descoperit oase de animale dar și un craniu de femeie și șase oase aparținând speciei Homo Sapiens Fosilis, datate ca având peste 30.000 de ani. Denumirea peșterii, totuși, nu are legătură cu acest motiv, ci cu faptul că pe vremea războaielor, femeile, copiii și bătrânii se ascundeau în galeriile peșterii pentru a se salva. Bineînțeles că există și alte legende atractive care consacră acest loc, dar nu e cazul acum să stăm la povești. Intrăm în peșteră și Alex se pune pe fotografiat. Atât cât se poate căci ceilalți se mișcă repede și nu poți ține pasul pe loc.
Am luat-o din loc spre următoare destinație. Am trecut pe lângă Mănăstirea Polovragi și ne-am deplasat spre peștera cu același nume, pe care, însă, nu am mai vizitat-o. Aceasta se află în Munții Căpățâna, pe malul Oltețului la o altitudine de 670 metri. Am trecut prin Cheile Oltețului și am căutat un loc mai ferit pentru un mic picnic.
Așa cum spuneam în articolul anterior, ne doream ca noaptea ce urma să o petrecem în Padina, Bucegi. Mai aveam un drum lung până acolo și nu aveam timp de pierdut. Am străbătut Defileul Oltului, un traseu destul de aglomerat dar frumos. Ne-am oprit câteva minute și la Mănăstirea Cozia, dar, cum erau anunțate furtuni în toată țara, iată că ne-au ajuns aici. Din fericire, am intrat repede în mașină și am pornit înainte.
Voiam să evităm Brașovul și să mergem pe scurtătură din Râșnov direct în Predeal. Însă, socoteala de acasă nu se nimerește de fiecare dată cu cea din târg. Din păcate, tocmai avusese loc un accident destul de urât, iar scurtătura noastră fusese închisă pe timp nedeterminat. Era deja opt seara și noi trebuia să facem în plus vreo 60 de kilometri, iar de ajuns în Padina nici nu mai putea fi vorba. Nu puteam străbate Transbucegiul pe întuneric (căci în poiană se ajunge cel mai ușor pe acolo), așa că trebuia să găsim un alt loc în care să înnoptăm. Caut eu repede pe internet ce camping sau poiană ar mai fi prin zonă și dau de Gura Diham. Auzisem și înainte de acest loc, dar nu știam prea multe detalii despre. Cert e că părea promițător. Această poiană se află în Bușteni, la 3 km de DN1. Am decis să mergem într-acolo să vedem cum și ce. Și bine am făcut căci am descoperit un loc plin de rulote, corturi, mașini și voie bună. Un camping mai aparte, în care oamenii își împrejmuiau efectiv rulota sau cortul. Fiecare cu spațiul lui, cu casa și gardul propriu. Am ajuns pe înserate și am găsit cu chiu cu vai un loc și pentru căsuța noastră. Pe cer se profilau câteva fulgere, semn că se apropia furtuna mult așteptată și prevăzută la meteo. Ne-am făcut repede la primus niște orez prefiert, pe care l-am combinat cu ceva ton și cașcaval. Și am poftit la masă.
Noaptea a fost destul de agitată: ploaie, vânt, fulgere și un trafic constant de mașini. Cine ar fi crezut că această zonă e atât de populată chiar și în miez de noapte?
Sâmbătă, 24 iunie
Aveam planuri mari în zi de sărbătoare. Voiam să ajungem pe Vârful Omu, dar nu oricum, ci în port românesc…
Va urma.
