A trecut vreme de câteva săptămâni de la această expediție, dar toamna încă mai domnește printre noi și merită să o evocăm într-o nouă poveste.
Din Vrancea (vezi articolul precedent), am pornit spre Băile Tușand, loc în care aveam rezervare pentru ultima noapte de weekend. Ne-am instalat odată cu întunericul la Hanul Secuiesc, după o zi plină de întămplări frumoase.
Duminică ne trezim devreme pentru a putea surprinde zorii zilei la Lacul Sfânta Ana. Poate că nu ne-am grăbit îndeajuns sau poate că am presimțit că urma ceva spectaculos, așa încât am lăsat răsăritul la lac pe altă dată și ne-am oprit în pădure. Aici am avut parte de un tablou mult mai fascinant, creionat de o ceață densă ca în basme (sau ca în filmele de groază), ce se întindea peste toată pădurea, sporându-i și mai tare farmecul. Nu aveam cum să nu oprim și să nu o luăm la pas prin pădure, afundându-ne bocancii în frunzele proaspăt căzute pe pâmântul ud. Mirosul reavăn al dimineții și aerul rece care ne invada plămânii ne-au făcut să ne simțim vii și prezenți cu toată ființa noastră în realitatea ce ne înconjura.
Drumul de 17 kilometri din Bixad (de unde părăsești europeana) până la lac este format din două porțiuni: una plină de gropi/ petice lăsate așa de când lumea și o porțiune cu asfalt proapăt turnat de mai mare dragul. Nu poți ajunge la partea bună fără să treci prin partea „rea”, prin ceva încercări, așa că e nevoie de puțintică răbdare și atenție pentru a face față situației cu brio. Cert este că noi am făcut distanța, menționată mai sus, în jumătate de oră.
(fotografie realizată din drona de Alex)
Bine de știut este faptul că bariera de la intrarea de sus se deschide după ora 9. Tot acolo se achită și taxa de vizitare (cu mașina), în valoare de 20 lei. Din acest punct se pleacă și spre Tinovul Mohoș, zonă pe care voiam de multișor să o văd și pe care o voi prezenta puțin mai încolo.
Ajungem, așadar, în parcarea de jos și gonim spre singurul lac vulcanic din țară (o prezentare a Lacului Sfânta Ana o găsești aici). Era un frig năprasnic și un vânt de-ți tăia orice avânt. Noroc că noi mai vizitasem zona și cu alte ocazii, pe altă vreme, mult mai prielnică. Am dat o tură scurtă până la bisericuță, Alex a tras câteva cadre cu drona, după care am făcut cale întoarsă.
Reveniți la mașină cam zgribuliți, ne-am înfofolit cu ce mai aveam și am așteptat cu nerăbdare ora 10 pentru turul ghidat din Tinovul Mohoș (în traducere, „Lacul cu mușchi”). Vizitarea acestui tinov se face la ore fixe (între orele 10 și 18), iar turul durează aproximativ o oră. Taxa de vizitare pentru o persoană este de 5 lei.
Această mlaștină s-a format într-unul dintre cele două cratere vulcanice din Munții Harghitei. Craterul în care se află acest tinov a erupt primul, iar, cu trecerea timpului, s-a umplut cu apă. La un moment dat a erupt și cel se-al doilea crater, formându-se Lacul Sfânta Ana. Cenușa rezultată în urma erupției vulcanice s-a așternut peste întregul tinov, acoperind mare parte din el. Ulterior, în acest areal s-a format mușchiul de turbă, iar din fostul lac au râmas doar câteva ochiuri de apă.
La oră fixă, ghidul nostru era prezent la datorie. Un domn simpatic, secui din partea locului, care ne-a introdus într-o lume sălbatică și ne-a povestit câteva pățanii (mai mult sau mai puțin haioase) cu urșii care dau târcoale prin rezervație. În această zonă protejată se află numeroase specii rare de plante, precum roua Cerului – una dintre puținele plante carnivore de pe la noi, care este și foarte otrăvitoare. De asemenea, poate fi întâlnită aici și trestia de câmp, bumbăcărița, răchita, pinul silvestru, mesteacănul pitic și mesteacănul pufos și diverse specii de mușchi de turbă. Din păcate, în octombrie nu am mai putut admira prea multe plante, ele fiind la apogeu în lunile aprilie-mai.
Traseul se parcurge pe un podeț de lemn special amenajat pentru a proteja rezervația. Imediat ce am pătruns în tinov ne-a întâmpinat un peisaj dezolant. În urmă cu câțiva ani a fost o invazie de lăcuste și alte insecte care au mâncat copacii întregi, lăsându-i într-o formă precară, scheletică. Drumul ne conduce apoi printre cele două ochiuri de apă și printr-o pădure frumoasă de conifere. Poteca se preschimbă, luând diverse forme, care mai de care mai fotogenice.
Ajunși la finalul turului, ne luăm rămas bun de la ghid și plecăm înapoi la ale noastre. Întoarcerea spre Iași a fost fără evenimente notabile, făcând o scurtă oprire la Lacul Roșu pentru o ciorbă fierbinte și câteva cadre cu drona deasupra serpentinelor. De acum nu ne mai rămâne decât să proiectăm următoare escapadă prin țată. Oare pe unde să mai hoinărim și ce zone pline de farmec să mai explorăm?
