Anul acesta am decis să întâmpinăm iarna în nordul țării, într-o zonă pe care nu am mai descoperit-o de ceva vreme. Și pentru că se anunțase și puţintică zăpadă, ne-am pus în mişcare și am plecat de dimineață într-acolo.
Din Iacobeni nu am virat spre Cârlibaba, căci drumul (din câte am auzit și citit pe net) este unul deplorabil, ci am mers înainte spre Vatra Dornei – Bistrița – Moisei. Un ocol destul de mare, știm, dar nu aveam de gând să ne stricăm cu totul pe șoselele noastre neaoșe lăsate de izbelişte. Am intrat în Borşa târziu, pe întuneric, şi pe o ploaie deloc primitoare. Ne-am adăpostit în pensiunea călduroasă unde avem rezervare și am așteptat ziua următoare.
Ziua României era la fel de mohorâtă ca cea precedentă, fără vreo urmă de zăpadă. Așa că am pornit mașina și am plecat să cercetăm pe îndelete această parte a țării. Prima oprire am făcut-o în satul Ieud, la o biserica de lemn încadrată cum se cuvine în peisajul maramureșean.
De aici, ne-am îndreptat către Mânăstirea Bârsana, care era până nu demult cea mai înaltă biserică de lemn din Europa. Astăzi, însă, în frunte se află Mânăstirea Săpânța-Peri, cu o înălțime de 75 metri. Am dat un ocol întregului ansamblu bisericesc, iar Alex a prins câteva cadre faine de la înălțime.
Drumul ne-a purtat apoi prin Sighetul Marmației, oraș ce adăpostește un loc cu povești triste, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Am mers, mai departe, spre Săpânța și Cimitirul Vesel. Locurile acestea le-am vizitat cu mulți ani în urmă, pe vremea liceului, așa că era cazul să revedem frumosul capăt de țară. Acest binecunoscut cimitir nu are nevoie de nici un cuvânt în plus sau de vreo prezentare elaborată. Așa că voi lăsa câteva poze să evoce locul cu pricina. Bine de știu: taxa de vizitare este de 5 lei/persoană.
Fiindcă mai aveam timp destul până la lăsarea întunericului, am decis să ne îndreptăm spre Baia Mare. Aici am prins târgul de Crăciun în plină desfășurare, pe o vreme nu tocmai plăcută, ceea ce ne-a făcut să vedem totul în grabă. Am urmat apoi un drum necunoscut spre Borșa, înapoi la cazare. Speram ca următoarea zi să aducă ceva fulgi și sentimentul că am intrat în noul anotimp.
În sfârșit, zăpadă. Ningea frumos peste Maramureș, iar noi ne-am grăbit să ieșim afară la zăpadă. Viscolul, în schimb, ne-a schimbat puțin planurile. Voiam să urcăm pe cărările Rodnei spre Lacul Iezer, traseu pe care l-am făcut de una singură cu două veri în urmă. În schimb, din cauza vântului puternic și a ceții, am ales să facem altceva.
Am plecat cu mare avânt spre Pasul Prislop, bucurându-ne de troienele deja formate.
După o vreme, am coborât înapoi spre Borșa cu speranța de a găsi deschis telescaunul. Și, ce să vezi, era și coadă la casa de bilete, semn că programul se respecta. (Telescaunul funcționează doar dacă se strânge un grup de minim 10 persoane, între orele 9 -17, pe timp de iarnă.) Tariful de urcare + coborâre este de 20 lei/persoană. Am îndurat cu greu urcarea, căci vântul bătea drept din față și ne lovea cu cristale fine înghețate. Sus era mare forfotă în așa zisa cabană. Nu am stat mult pe gânduri și am zis să facem o încercare și să mergem spre Cascada Cailor.
Traseul este unul scurt și lejer, chiar și în condiții de iarnă. Iar frumusețea peisajului este mult mai bine pusă în valoare de albul zăpezii. La adăpostul pădurii totul părea calm și nemișcat. Cred că nu a durat mai mult de jumătate de oră și am ajuns la cascadă. Ce-i drept, nu avea aceeași amploare ca în alte anotimpuri, dar tot maiestoasă rămânea această cădere de apă de circa 90 metri.
Timpul s-a scurs repede când ești înconjurat de atâta frumusețe. Am revenit la telescaun și ne-am „transportat” înapoi în stațiune. Nu mai aveam multe de făcut. Plimbarea cu Mocănița de la Vișeul de Sus o făcusem cu doi ani înainte și o savurasem pe îndelete, vara. Acum voiam doar să facem câteva cadre cu trenul, însă nu am reușit să ne sincronizăm prea bine.
Minivacanța era pe sfârșite, iar noi eram pregătiți să ne îndepărtăm de aceste meleaguri. În drum spre casă am urcat și pe Transrarău, într-un moment apoteotic când cerurile parcă se deschideau și ne lăsau să vedem mai mult decât ne-ar fi fost îngăduit nouă, muritorilor…
Iar Alex a surprins cum nu se putea mai bine această atmosferă…
Iarna și-a intrat în rol și sperăm ca frumusețea ei să se păstreze vie cât mai mult timp în sufletele noastre până la următoarea ei ademenire…
