După cum am povestit în articolul precedent (vezi aici), ajungem cu vaporetto pe insula Murano. Coborâm la stația Museo și facem câțiva pași spre inima insulei. Suntem înconjurați de magazine cu tot felul de obiecte din sticlă lucrate cu minuțiozitate de maieștrii locali. Căci da, acest loc este raiul sticlăriei și toată lumea trebuie să știe asta. Ne lăsăm conduși prin mulțime spre canalele înguste cu case de-a lungul și de-a latul lor.
Încântarea noatră nu are limite, dar timpul da. Trecem poduri și ajungem la Campo Santo Stefano, celebrul turn cu ceas care veghează întreaga zonă. Tot acolo întrăm în câteva buticuri pentru a simți și admira mai bine operele din sticlă.
Ne îndreptăm spre stația Faro (linia 12) și ne punem răbdători la coada care duce spre Burano (căci aveam ceva de așteptat la câtă lume era). În cele din urmă se arată și vaporașul nostru. Ne îngrămădim cum putem și duși am fost.
Burano. O nebunie de culori și forme. O arhitectură îndrăzneață printre canalele înguste. Această însulă este cunoscută pentru deosebitele macrameuri făurite de doamnele bătrâne la ceas de seară. După cum se spune, ele se adună la șezătoare și vrăjesc firele în noapte. Ei bine, am apucat să vedem și noi o astfel de doamnă, dar de la depărtare.
Comerțul e în floare și aici, ca peste tot de, altfel. Avansăm spre zonele mai liniștite și întrăm într-o loc de poveste. Apucăm pe străduțele cele mai mici și năpustim în viața localnicilor. Fără vreo prezență efectivă de localnici, suntem întâmpinați de rufele spânzurate pe la ferestrele larg deschise și de florile agățătoare și mirositoare. Câte un cearșaf lăsat în bătaia vântului, prins de tocul ușii, animă locurile deosebit de discrete. În rest, liniște și pace. O atmosferă benefică pentru sufletele noastre cam obosite.
Fără a ne da seama, foamea se instala ușor în noi. Așa că ne descurcăm și ajungem pe strada principală a insulei, unde ne întâmpină tot felul de cafenele și restaurante. Ne așezăm la o pizzerie și savurăm bucatele comandate. Și ca să vezi, domnișoara care ne-a servit era româncă. Mai mult de atât, chiar ieșeancă. Trecem peste inedita descoperire și ne îndreptăm agale spre stația de vaporetto. Timpul se scurse fără să ne dăm seama și mai aveam cale lungă până înapoi la Veneția. Ne lăsăm purtați pe alte străduțe pentru noi descoperiri.
Ne-am potolit ochii și sufletul cu aceste culori vii și îndrăznețe. Și da, pot spune că Burano căștigă titlul de cea mai faină insulă în fața surorii sale mai mari, Murano. Aceasta din urmă se scaldă în nuanțe mai sobre și își arată anii bătrâneții într-un mod mai evident. Cea de a doua, sora mai mică, în schimb, zvâcnește de viață și zâmbește în culori pigmentate, pastelate, luminate. Plus că mai puțin călători poposesc aici (pentru ca e ceva mai dificil de ajuns) și nu mai simți acea aglomerație supărătoare.
Cum ajungi pe insule?
Vezi aici liniile și stațiile de vaporetto care circulă din Veneția spre insule. Sau citește în articolul anterior.
Unde mânânci?
În Burano ai o serie de restaurante (doar pe strada principală), iar o pizza costă 9 euro la Trattoria Da Primo.
Ce nu trebuie să ratezi?
O reprezentație a unui meșteșugar într-un atelier de sticlă (Murano).
Cotloanele înguste și piațetele din spatele zonelor agitate. Acolo sunt locurile feerice, magice (Burano).
