Traseu: Passo Campolongo (1875m) – Corvara – Passo Falzarego (2117m) – Cortina – Misurina – Tre Cime di Lavaredo: Ref. Auronzo (2320m) – Ref. Lavaredo (2344m) – Ref. Locatelli (2405m) – retur
Tip traseu: mașină + trekking
Altitidunea maximă: 2405 m (Ref. Locatelli)
Data: 12 august 2016
Vezi aici jurnalul video al călătoriei.
Cuvintele sunt de prisos în cazul de față, căci frumusețea acestui loc cu greu poate fi descrisă. Simți cum te învăluie și te răvășește, cum îți fură zâmbete și îți provoacă fericire. Ești înconjurat de munți în orice direcție te-ai uita. Ești în centrul și inima lor, iar energia crestelor se revarsă în tine. Cam asta resimți când ajungi în munții italieni, pe numele lor – Dolomiți.
Aveam 6 zile la dispoziție pentru a căuta cele mai încântătoare priveliști și cele mai faine trasee. Am dat startul primei zile și am pornit iute spre cea dintâi destinație, Tre Cime (cele trei vârfuri). Cazarea o aveam în Passo Campolongo (1875m), la Residence Campologo, o locație superbă pe care o recomand cu drag călătorilor. Noi am avut un apartament foarte mare, cu de toate, și ne-am simțit ca acasa. De aici urma să străbatem cam 60 de km până în Misurina, localitatea de unde pleacă traseul spre cele trei vârfuri. Distanța aceasta ne-a luat jumătate de zi. O, da! Fiecare versant, fiecare perspectivă, fiecare trecătoare dintre munți ne îndemna să oprim și să importalizăm locul, momentul. Drumurile erau superbe, cu serpentine și ,,tornante” cât pentru o viață, dar foarte bine puse la punct și marcate. Ne lăsăm purtați mai departe în acest feeric tărâm.
Ajungem în cele din urmă în Misurina, venind dinspre Cortina. Imediat ce ai intrat în localitate cotești stângă și ajungi îndată la bariera care îți confirmă că ești pe drumul cel bun. Aici, trebuie să plătești o taxă pentru mașină, care este în fond taxa de rezervație. Noi am plătit 25 euro/zi, timpul minim fiind de 24 de ore. Ne îndreptăm spre Refugiul Auronzo (2320m), unde se găsește parcarea. Găsim un loc numai bun și o luăm la pas spre primul indicator care prezintă traseele. Acesta ne arată situația concretă: până la Refugiul Lavaredo avem undeva la 40 min, o plimbare lejeră; de acolo, încă 50 min până la Refugiul Locatelli, traseu ceva mai dificil, dar accesibil; și retur. Ne punem pe treabă.
Eu așa traseu pe munte nu am mai întâlnit până acum. O fâșie albă, dreaptă, bine peticită sub un mare versant și cam asta e tot. Abia atunci am vâzut în jurul meu multe cărucioare cu copii mici, oameni cu câini, bătrâni, tineri și tot ce vrei. Toată lumea era bine venită, căci oricine putea străbate această distață cu lejeritate. Cel puțin până la primul refigiu. Căci de acolo lucrurile se schimbă puțin. Ne-am bucurat cu toții de această surpriză și ne-am dedicat și mai mult timp fotografiilor.
Ajungem la primul refugiu. De aici, lumea pare că dispare, iar numărul celor care urmau traseul în continuare scădea puțin (adică cei cu cărucioarele abandonau misiunea, doar ei). Entuziasmul de a vedea cele trei vârfuri ne purta mai departe. Ne-am dat seama că traseul ocolea oarecul vârfurile pentru ca la final să ajungă la baza lor, de unde se puteau admira mai bine. Ajungem la o intersecție de drumuri și ne tragem sufletul după o urcare ceva mai serioasă. De aici, poți urma și câteva trasee de via ferrata, ceea ce mi-am dorit cel mai mult în această excursie, dar nu s-a realizat din câteva motive justificabile (nu eram de una singură). Însă, data viitoare când voi veni aici, căci știu că voi reveni în Dolomiții mei dragi, voi face cel puțin trei trasee de via ferrata (mai precis, cățărat pe cabluri și alte nebunii).
În depărtare se vedea și ultimul refugiu, de unde se putea admira perfect Tre Cime. Până am ajuns acolo, lumina după-amiezii a urcat ușor pe cele trei vârfuri. Refugiul Locatelli se află la 2405 metri, deci nu mai are rost să descriu ce perspective ai de acolo. Ne servim cu ceva ceai, cafea și alte lichide și poposim pe băncuțele cabanei. Oamenii din jur emanau fericire. Totul strălucea.
Ceva mai sus am găsit un punct numai bun de unde puteam prinde în cadru și refugiul. Tot acolo era montat și un cort, bine ancorat pe cărărușa super îngustă și dificilă.
Momente fără timp. Totul părea ireal. Frumusețe dumnezeiască. Putem să luăm acasă acest colț de rai?
Și totuși, timpul e limitat… Ne desprindem din oaza aceea de pace pentru a purcede mai departe. Adică, urma returul. Ne bucurăm încă o dată de măiestria munților, de formele lor neobișnuite și de vârfurile expresive, extra-terestre. Poteca e liberă deja, chiar dacă seara abia se arăta. Ne îndreptăm spre mașină încărcați cu vibrații noi, cu amintiri greu de uitat și cu noi înțelesuri despre frumusețea pămâneană.
Prima zi ne-a redat întocmai sufletul Dolomiților, ne-a binecuvântat cu tot ce a fost mai bun, mai frumos, mai pur. Am înțeles, încă o data, că raiul este pe pământ, este lângă noi și în noi. Trebuie doar să avem ochi și spirit pentru a-l putea observa și a-l lăsa să se instaleze în noi.
Dacă prima întâlnire cu locurile acestea s-a arătat a fi atât de spectaculoasă, oare ce va urma în zilele următoare? Vei rămâne surprins…
Citește aici continuarea.