Fiindcă eram într-un road trip în toată regula, am ales să mergem spre Veneția cu mașina noastră, conștienți fiind de câteva posibile dificultăți. Și aici mă refer la problema parcării. În zonă există câteva clădiri imense alocate atât autoturismelor turiștilor cât și a localnicilor. Noi am fost ghidați spre singura parcare liberă în dimineața aceea (nu mai țin minte denumirea ei, dar e în zona Piazzale Roma). Intrăm, luăm tichetul și suntem îndrumați către locurile libere. Prețul de staționare este de 26 euro/zi. Urmăm calea și ajungem la nivelul 4. Acolo, aflăm care era soarta mașinii. Și nu de la gardian, ci de la un britanic foarte precipitat, care ieșise dintr-un Porsche impecabil întrebându-l: ”Are you telling me to let my car unlocked with the key inside???” Well…yes. Surpriză. Parcările din Veneția sunt mai atipice. Pentru că sunt ale localnicilor, turistul care vine trebuie să își lase mașina deschisă, cu cheile înăuntru, pentru a putea fi mutată de paznici în caz că se intoarce propietarul locului, între timp. Sau cel puțin așa ni s-a prezentat situația. Cam ciudățică treaba, dar aflăm că aceste parcări sunt foarte bine păzite și sigure. Nu ne rămâne decât să lăsăm cheia în contact și să o luăm din loc. Simplu, nu? Abia atunci am observant ce fel de mașini erau în jurul nostru. Dacă oamenii ăia au avut curaj să își lase frumusețile lor singure și neajutorate acolo, atunci noi de ce nu am face-o? Așadar, lăsăm mașina printre celelalte și plecăm. Chiar la parterul parcării găsim și ghișeul de informații de unde ne cumpărăm biletele pentru vaporetto.
Să vă spun puțin cum stă treaba. Pentru a putea ajunge pe insule (Murano, Burano, Lido, etc.), ai nevoie de transport. Și cea mai bună alegere este să îți faci un abonament de o zi pentru vaporetto, așa cum am făcut noi. Biletele le poți folosi de câte ori vrei, în orice direcție. Un abonament costă 20 euro/persoană. Iar stația de unde plecau majoritatea curselor, Piazzale Roma, se afla chiar lângă noi. Așa că ne-am pornit în prima partea a zilei spre insule, lăsând după-amiaza explorării Veneției. Voi povesti în următorul articol ce ne-a fost dat să găsim pe cele două insule vizitate și cum am fost întâmpinați. 🙂
Revenim în Veneția.
Aglomerația și căldura verii îți cam taie puțin din avânt, mai ales spre seară. Ajungem în dreptul Podului Suspinelor și preț de câteva clipe admirăm în tăcere și ne imaginăm trecutul tumultos.
Piazza San Marco este adumbrită de ultimele raze ale zilei. Un amalgam de mirosuri, sunete și alte simțiri. Toată lumea avea aura fericirii și trăia momentul dat. Palatul Dogilor și Basilica San Marco le vizitasem în urmă cu ceva ani, așa că ne rămânea să luăm la pas fiecare părticică mai mult sau mai puțin cunoscută a orașului și să o cuprindem în suflet. Ne avântăm spre străduțele înguste și întortocheate, spre canalele mici cu celebrii gondolieri. Vrem să gustăm din Veneția, să o lăsăm să ne invadeze toate cotloanele minții și inimii. Arhitectura și apele calme atinse doar de cele câteva gondole pierdute parcă în timp și spațiu te răscolesc complet. Mai faci un pas înainte pentru a te îmbăta de tot ceea ce îți poate oferi această oază de frumusețe. Magazinele de suveniruri te invadează și îți ies în cale când nu te aștepți. Măștile de carnaval te cheamă să le probezi pentru a te purta într-o altă epocă de mult apusă.
Ajungem la Podul Rialto care ne aștepta puțin transfigurat din cauza schelelor care îl acopereau. La baza lui găsiți cea mai bună gelaterie din lume. O înghețată așa delicioasă merită savurată în fața unei panorame de pe acest pod celebru. Oprim clipa pentru a putea inspira aerul venețian și a-l păstra etern în noi.
Fiindcă Alex a rămas să prindă niște cadre faine cu apusul din Piazza San Marco, am pornit singură într-acolo pentru a-l aduce cu noi în zona Rialto. Am pornit GPS-ul de pe telefon pentru a fi sigură că nu mă las furată de vocile străduțelor care mă chemau îmbietoare în stângă și în dreapta. Într-un final ne-am găsit în piața mare sub un stol de porumbei agitați. Noaptea se lăsa timid peste noi, așa că am grăbit pasul. Ajunși inapoi pe Podul Rialto am observant o stație de vaporetto la baza lui. Înițial, ne propusesem să parcurgem distanța înapoi la mașină pe jos, dar, având în vedere oboseala care se instala în oase, am ales vaporașul. A urmat o plimbare tăcută pe Grand Canale.
Parcarea ne aștepta în față. Cu puține emoții, am întrebat la ghișeul de plată dacă mașina ne-a fost mutată. Se pare că nu. Urcăm domol spre etajul patru și o vedem acolo, cuminte, la fel cum o lăsasem (fără nimic în plus sau în minus). Ei da… așa ceva la noi nu cred ca s-ar închipui: să îți lași mașina cu cheile înăuntru fără a dispărea sau cine mai știe ce… Grozavă treabă!
Ne urcăm și pornim înapoi spre Padova, locul în care am poposit pentru câteva nopți la niște prieteni dragi. În tăcerea nopții, am lăsat Veneția în spate cu tot trecutul, prezentul și viitorul ei fascinant.
Utile:
Cu privire la liniile de vaporetto, iată câteva indicații care ți-ar fi folositoare dacă vrei să străbați ruta pe care am parcurs-o noi:
- Din Piazzale Roma (unde se află parcarea):
Linia 1 – zigzag prin toată Veneția cu 20 de opriri pe Grand Canale; ajunge pe insula Lido
Linia 3 – ajunge direct pe insula Murano și înapoi
- Din Murano:
Linia 12 – pleacă doar din stația Faro către insula Burano
Linia 3 – inapoi în Veneția
- Din Burano:
Linia 12 – înapoi în Veneția cu oprire pe insula Murano
Aici găsești o hartă cu toate liniile de vaporetto.
1 comment