Traseu: Corvara (telecabina Boe + telescaun Vallon -> Ref. F. Kostner 2500 m) – Passo Gardena (2121 m) – Passo Sella (2240 m) – Lago Carezza – Passo Pordoi (2239 m) – retur
Tip traseu: mașină + telescaun/telecabină + trekking
Altitudinea maximă: 2500 m (Ref. Kostner)
Data: 13 august 2016
Vezi aici jurnalul video al călătoriei.
A doua zi, Dolomiții ne-au întâmpinat cu ceva nori de ploaie. Nu conta, căci noi eram prea entuziasmați să ne urmăm traseul. Am pornit spre localitatea Corvara, care era la doi pași de cazarea noastră, iar de acolo urma să urcăm sus de tot cu telescaunul și telecabina. Un fapt interesant: în fiecare localitate, fie ea cât de mică, găsești cel puțin un telescaun sau o telecabină care te ridică spre nori. Ajunși la locul de unde pornea telescaunul Boe, plătim biletul dus-întors 22 euro/pers (preț care conține drumul cu ambele mașinării). Ne pregătim de urcare. Telecabina modernă, spațioasă (cât pentru 6-7 persoane) ne poartă sus spre perspective noi și spectaculoase. Nu trec nici 10 minute și ajungem la stația finală. Acolo, ne dezmorțim puțin, ne uităm în jur admirativ, tragem câteva cadre, după care ne îmbarcăm în telescaunul Vallon.
Norii negri ne amenințau din ce în ce mai tare, dar încă eram optimiști. Urcăm domol, trecem deasupra unui lac colorat, iar depărtările încep să prindă mai mult contur.
Când am ajuns sus, am descoperit noi frumuseți ale Dolomiților. Atâtea forme, nervuri și texturi ne-au luat prin surprindere. Iar vârfurile brodate se profilau pe cer. Perspectivele s-au deschis ca și cum așteaptau cerul să coboare pe pământ.
Din acest punct, am hotărânt să ne aveturăm puțin până la Refugiul Kostner (2500 m), traseu ce nu dura mai mult de 30 de minute. Zis și făcut. Întâlnim în jur mulți oameni ce băteau potecile bine marcate, grăbiți doar de câteva picături de ploaie ce s-au hotărât să apară. Nu mai zăbovim nici noi și ajungem îndată la refugiu. De aici se zărea ghețatul Marmolada, cel mai înalt vârf din Dolomiți, acoperit în mare parte de un plafon de nori. Savurăm momentul, chiar dacă vreme nu ne îngăduia prea multe bucurii.
Amiaza se apropia, așa că am decis să ne întoarcem jos. Urmăm traseul în sens invers și ajungem în cele din urmă la mașină. La baza muntelui, chiar din punctul de unde pornește telecabina, se afla un restaurant de tip fast-food, cu mâncare ceva mai sănătoasă. Ne-a făcut cu ochiul încă dinainte de a urca pe munte, așa că a venit timpul să ne oprim acolo și să luăm masa de prânz. Săturați, am plecat mai departe, spre noi aventuri. Vremea s-a înseninat treptat, iar furtuna și-a schimbat direcția.
Bucuroși nevoie mare, trecem prin pasuri care mai de care spectaculoase. Pasul Gardena cred că e unul dintre preferatele mele. Pe lângă faptul că din acest punct încep nenumărate trasee de tekking și via ferrata, acest loc mai este vegheat de niște munți cu adevărat deosebiți. Așa cum am mai zis, ochii cuprind cu privirea numai întălțimi ce-ți taie respirația. Ești fermecat de tot ce te înconjoară. Și nu ai timp să îți revii pentru că munții merg odată cu tine, în orice direcție ai înainta, ei sunt acolo, lângă tine și în interiorul tău.
Urmăm cursul drumului cu toate frumusețile lui și ajungem în apropiere de Lacul Carezza. Fiindcă e ascuns între brazii munților, nu îți poți închipui ce te așteaptă dincolo de ei. După ce lăsăm mașina în parcare și traversăm printr-un tunel sofisticat, ne trezim față în față cu lacul. Magia își face apariția…
Dăm un ocol lacului pentru a ne cufunda în misteriosul loc. Oameni mulți și muți de uimire întâlneai la tot pasul. Așadar, culorile legendare ale lacurilor din Dolomiți sunt adevărate. O bucurie sinceră m-a năvălit după tot ce aveam să văd în ziua cu pricina. Nu mai zic de zilele următoare.
Se însera, iar drumul înapoi era destul de lung. Schimbăm traseul de întoarcere și ne îndreptăm spre Pasul Pordoi. Credeam că Transfăgărășanul are multe serpentine și viraje periculoase, dar ce e aici le întrece pe toate. Plăcerea cea mai mare a fost că am condus eu prin aceste locuri, iar senzațiile s-au intensificat de-a dreptul. Noapte ne prindea din urmă și anunța sfărșitul unei zile epopeice. Dar abia în următoare dimineață aveam să recunosc că am găsit cel mai frumos loc de pe pământ: Lago di Braies. Wait for it!
Citește aici continuarea…
