Țara Luanei păstrează cele mai impresionante vestigii rupestre din Munții Buzăului, ce se extind pe raza localităților Colți, Bozioru și Brăești. Acest loc este presărat cu povești și legende care conferă zonei un aer mistic. Datând încă din perioada neolitică, așezările sunt situate într-un mediu natural aparte, în care fenomenele reale se împletesc cu cele imaginare, creând un amestec plin de farmec. Pornind la pas pe traseele tematice ce constituie Drumul Luanei (din păcate, traseele nu sunt prea bine delimitate și marcate), te vei desprinde de lumea dezlănțuită bine cunoscută și vei intra într-un meleag al miturilor, conturat de poveștile pustnicilor de odinioară şi de monumentele naturale.
Aceste așezări rupestre sunt bine ascunse de ochii drumeților mai puțin curajoși, iar drumul până la ele se va dovedi a fi destul de întortocheat și anevoios. Nu mai zic de traseele mai mult sau mai puțin marcate care urcă pe munte. Te va aștepta o întreagă aventură, dar eu zic că merită tot efortul. Așadar…
Cum ajungi pe Drumul Luanei
Venind din Buzău spre Brașov pe DN10, se cotește dreapta (după aproximativ 30 km) în localitatea Măgura și se urmează drumul (asfaltat, dar în stare destul de proastă) spre comuna Bozioru (încă vreo 20 km). În centrul satului vei găsi un panou de informare care te direcționează la stânga spre așezările rupestre. Din acest punct mai ai de parcurs 10 km pe un drum pietruit-forestier (practicabil și de mașinile cu garda normală) până în satul Nucu. Traversând satul și coborând în vale vei ajunge la capătul drumului, locul unde se găsesc indicatoarele cu circuitele pe care le poți face. De aici se pornește pe jos, iar după 15 minute vei ajunge în Poiana Cozanei. De abia acum începe urcarea efectivă pe traseu.
Traseul nostru
Circuit: Nucu – Poiana Cozanei – Chilia lui Dionisie – Bisericuța lui Iosif – Agatonul Vechi – Agatonul Nou – Lacul mistreților – Schitul Fundătura – Nucu (vezi toate traseele)
Durata: ∼4h
Distanța: 7 km
Dificultate: medie
Chilia lui Dionisie
Noi am pornit pe traseul nr. 3 (culoarea galbenă), ca mai apoi să ne intersectăm și să urmăm traseul nr. 4 (culoarea albastră). În Poiana Cozanei am făcut stângă și am ocolit stânca cea mare, pe unde cică ar fi fost adevărat traseul. Dar te sfătuiesc să nu te avânți pe acolo căci urcușul e mai greu și nu ai cine știe ce siguranță. Așa că varianta ocolirii este una mai potrivită. După 5 minute am ajuns la Chilia lui Dionisie. Accesul la ea se face pe o scară de lemn, asta după ce te-ai cățărat pe câțiva bolovani mai diformi și odioși. În mod normal ar fi trebuit să mai existe o scară, dar ia-o de unde nu-i. Sihastrul a trăit aici vreme de peste 30 de ani în secolul al XIV, iar adăpostul datează încă din secolele III-IV.
Bisericuța lui Iosif
Am pornit mai departe, fără marcaje precise, pe o potecă nu prea evidentă (inițial am crezut că nu suntem pe drumul cel bun), dar, cu ceva strădanie, ne-am intersectat cu un alt traseu ceva mai bătătorit. Am mai urcat vreme de 10 minute până când am ajuns la Bisericuța lui Iosif, cel mai reprezentativ vestigiu rupestru, datând din secolele III-IV. Așezarea este săpată în stâncă și prezintă însemne paleocreștine (peștele inscripționat deasupra ușii); a fost schitul lui Ioan Bogoslov.
Agatonul Vechi
Înaintăm pe potecă, fără a urma un marcaj propriu-zis. Din când în când apărea banda roșie, dar nu eram convinși că ne ghidează unde trebuie. Noroc că am întâlnit niște oameni și un ghid local care ne-a dumerit și pe noi. Ne-a spus că traseul a fost amenajat superficial, iar marcajele nu se pliază pe circuitele tematice. Ne-a dat câteva îndrumări, ce aveau să ne ajute, până la un punct. Căci da, aveam să ne rătăcim pentru prima dată de când cutreierăm potecile din țară.
Dar până atunci, am ajuns cu bine la Agatonul Vechi sau Dărâmătura, după un urcuș mai accentuat. Bisericuța a fost săpată în secolul al XIII-lea, dar a dispărut în timp, lăsând în urmă doar niște ruine.
Agatonul Nou
Bisericuța sau Agatonul Nou a fost locuința monahului Agaton în secolul al XVI-lea și mai păstrează și astăzi altarul, o parte din acoperiș, podeaua, peretele sudic și o chilie alăturată. Sub biserică se află un beci, mascat de o stâncă, ce putea ascunde o persoană.
Din acest punct, lucrurile au devenit mai complicate pentru noi. Nu eram siguri încotro să ne îndreptăm, iar ca să ne întoarcem pe același traseu nu voiam. Am mers mai sus pe potecă, în speranța de a ajunge la Crucea Spătarului, dar, în schimb, am eșuat lamentabil. De fapt, după puțin urcuș am început să coborâm de-a binelea. Și uita așa am ajuns la Lacul mistreților.
Lacul mistreților
Întâmplător sau nu am ajuns și aici. Nimic deosebit, doar un ochi de apă din care se adapă animalele. Eram deja pe un traseu nou (traseul nr. 2 – culoarea roșie) ce trebuia să ne scoată din pădure înapoi în satul Nucu. A urmat apoi o coborâre destul de periculoasă, cu mult noroi acoperit de frunze. Nici țipenie de om prin preajmă, ceasul bătea ora 17 și noi nu știam unde eram mai exact. Singura cale era înainte. Așa că am grăbit pasul și am rămas optimiști.
Schitul Fundătura
Și uite așa am ajuns la un nou vestigiu. Acest schit a fost amplasat sub Crucea Spătarului și Vf. Țurțudui (984m), de unde pare că ar fi căzut stânca în care a fost scobită bisericuța. Există o singură încăpere cu trei ferestre și două strane, cu un altar de tip arhaic, fără perete despărțitor. Aici au locuit sihaștrii, maici, călugări bătrâni. Schitul a fost atestat abia în secolul al XVII-lea, dar, în cele din urmă, s-a desființat.
Coborâm mai departe prin pădure până ce ajungem într-o poieniță. De aici se observă un drum de căruțe, pe care, atenție!, nu trebuie să-l urmați. Noroc că am întâlnit niște ciobani care ne-au spus încotro ducea (într-un sat îndepărtat). Ei ne-au sfătuit să ținem dreapta, să tăiem toată poienița și să coborâm dealul (de-a dreptul) până în sat. Ușor de zis dar greu de înfăptuit. Aici efectiv ne-am pierdut. Nu era nici o potecă, nici un marcaj, nimic. Am luat-o drept la vale sperând că vom ajunge la casele din depărtare. După câteva obstacole întâlnite (mlaștini, pante dificile) simțeam că ne apropiem de sat. Nu știu cum am reușit, dar am ajuns cu bine la prima așezare. De acolo eram ca și salvați. Am urmat calea bătătorită, trecând pe lângă schitul nou și am ajuns într-un final la mașină.
Drumul înapoi spre casă ne-a surprins cu o poieniță plină de păpădii.
Cu toate experiențele noastre, Țara Luanei rămâne o poartă către o nouă lume fermecătoare, în care mitul și realul se contopesc, iar natura se preschimbă și devine însuflețită.
